de mărginiri deşarte,
Ne suntem noi ai noştri,
dar trupu-i efemer,
Venim dinspre departe,
plecăm înspre departe,
Trăim aici o clipă,
trăim pe veci în Cer!
Mai mult decât se ştie,
nici nu avem putere
Să fim ceea ce suntem,
ceea ce ne-ar fi dat,
Ne trecem cu nimicuri,
ne vrem mereu avere,
Iubirii îi dăm forme,
trăind-o deformat.
De tot ce nu se vede
deloc nu ne mai pasă,
Ne vindem de-i nevoie
spre a avea-mpliniri,
Să fim ştiuti de alţii
şi-o cât mai mare casă,
În care să ascundem
nevolnice trăiri.
De unde, până unde,
ni-i dată a fi viaţa
Când dincolo de poartă
simţim căderea-n gol,
Când n-avem orizonturi
şi ochii văd doar ceaţa
Ce nu se dă supusă
şi nu ni-i sub control?
Trăim închişi în cuşcă,
visând la libertatea
Pe care doar “nebunii”
şi “proştii” şi-o permit,
Ce-i ce-n realitate
n-au flexibilitatea
De-a crede că se poate
trăi un trai minţit.
Ne-am predispus la toate,
iertăm uşor minciuna,
Reinventat-am legea,
ni-i greu s-o împlinim,
De-ar fi Iisus să moară,
acum, ne-ar fi totuna,
Am fi, cumva în stare,
Cuvântu-i să-l hulim.
Eu încă stau pe gânduri
a nu ştiu câta oară,
Privind deriva lumii
ce unii o văd ţel,
Spre cei ce spun că urcă,
deşi mereu coboară,
Spre cei ce îşi pun mască,
servindu-se model.
Vorbesc câteodată
când mulţi mi-ar vrea tăcerea,
Şi spun oricum altceva
decât vor unii spus,
Dar îmi asum cuvântul
şi nu-mi ascund durerea
Că toţi slăvesc lumina
dar nu şi ce e Sus!
Se spun atâtea vorbe,
mimată e credinţa,
Pe om se pun accente
să-şi fie sieşi zeu,
Iar unii-şi cred voinţa
totuna cu conştiinţa,
Şi lumii se arată
trimişi de Dumnezeu.
Detalii insipide,
sunt bine relevate
Ca tot ce e esenţă
să treacă drept non-sens...
Mi-e dor de omul care
vrea sieşi libertate
Şi vrea, cu cel ce-i sieşi,
să fie în conses!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu